Catedrala - Raymond Carver

Raymond Carver spunea ca e posibil sa discuti despre lucruri obisnuite folosind un limbaj obisnuit, dar precis, si sa acorzi acestor obiecte, indiferent daca este vorba despre un scaun, o draperie, o furculita, o piatra sau cercelul unei femei, o putere magica uluitoare. Nicaieri nu e mai evidenta reusita metodei sale decit in povestirea „Catedrala”, care da si titlul volumului: un nevazator conduce mina celui ce poate vedea, amindoi schitind o catedrala pe care primul n-o va zari niciodata. Astfel, aparenta banalitate a personajelor, a dialogurilor sau a situatiilor e permanent transformata intr-o senzatie de apasare, de stranietate sau chiar de fantastic. Asistam, de pilda, la o intilnire intre doua perechi, dar in care intervin un paun tifnos si un mulaj dentar. Alteori, se petrec momente de un dramatism rar, sporit de intimplari misterioase si sumbre. De fiecare data, Raymond Carver ne dezvaluie, cu usurinta si cu rafinament greu de egalat, fatetele ascunse ale unor vieti aparent banale, dind senzatia ca a reusit sa prinda in cuvinte esenta tainica a vietii insesi.

Fragment din cartea "Catedrala", de Raymond Carver:
"Sambata dupa-masa femeia s-a dus cu masina la brutaria din centrul comercial. Dupa ce a rasfoit o mapa cu fotografii de prajituri, lipite cu scotch pe foi detasabile, a comandat un tort de ciocolata, preferatul copilului. Tortul ales de ea era ornamentat cu o nava cosmica si o rampa de lansare sub o puzderie de stele albe si cu o planeta facuta din glazura rosie la capatul celalalt. Numele baiatului, SCOTTY, urma sa fie scris cu litere verzi sub planeta. Brutarul, un barbat in varsta, cu gatul gros, a ascultat fara sa scoata o vorba cand femeia i-a spus ca baiatul implineste opt ani lunea viitoare. Brutarul purta un sort alb, care semana cu un halat. Baierele fi treceau pe sub brate, erau petrecute prin spate si apoi ajungeau din nou in fata, unde erau legate sub talia lui solida. Si-a sters mainile de sort in timp ce o asculta. Si-a coborat privirea pe fotografii si a lasat-o sa vorbeasca. Sa vorbeasca pe indelete. De-abia venise la lucru si avea sa stea acolo si sa coaca toata noaptea, asa ca nu se grabea deloc.
I-a spus brutarului numele ei, Ann Weiss, si i-a dat numarul de telefon. Prajitura va fi gata luni dimineata, destul de devreme ca sa ajunga la timp la petrecerea copilului de dupa-amiaza. Brutarul nu era un om jovial. Nu si-au spus amabilitati, doar au schimbat minimum de cuvinte, informatiile necesare. Omul a facut-o sa se simta stanjenita si femeii nu i-a placut. In timp ce el statea aplecat peste tejghea, cu creionul in mana, femeia i-a studiat trasaturile aspre si s-a intrebat daca el a facut si altceva in viata sau a fost dintotdeauna doar brutar. Ea era mama, avea treizeci si trei de ani si i se parea ca oricine - mai ales o persoana de varsta brutarului, un barbat destul de batran ca sa-i fie tata - ar trebui sa aiba copii care au trecut prin faza asta deosebita a torturilor si a serbarii zilei de nastere. Intre ei doi ar trebui sa existe o asemenea legatura, s-a gandit ea."