Laboratorul de parfumuri. Misterul florii negre - Anna Ruhe
... un miros cunoscut, care n‑avea ce căuta aici, mi‑a pătruns în
nări. Mirosea a aer stătut și a umezeală de pivniță. A pământ. Stăteam
în fața ușii de la intrarea în seră și aveam încă mâna pe clanța de
alamă. Mirosul m‑a lovit compact ca un zid, ca și cum ar fi vrut să‑mi
taie calea.
Îl cunoșteam bine. Aducea cu sine numai necazuri și impactul cu el
mi‑a ascuțit toate simțurile. Îmi amintea de Willem Boer, bătrânul
nostru grădinar, iar acest fapt însemna că lucrurile erau departe – pe
cât se poate – de a lua o turnură benefică.
În spatele meu, am auzit pe cineva alergând pe pietrișul cărării. M‑am întors și l‑am văzut pe Mats îndreptându‑se spre mine.
— Stai, Luzie, așteaptă‑mă! strigă el, oprindu‑se la trei pași în
fața mea. Pe față i se așternuse un zâmbet prostesc și lăbărțat și am
observat prea târziu cum scoate de la spate un flacon din sticlă
cafenie.
Cu un pocnet l‑a destupat și, pe dată, ne‑a învăluit o ceață
portocalie. Scântei au sclipit în aer și m‑au orbit. Dintr‑odată, totul
s‑a umplut cu un miros de anason și de lămâie.
— Ce‑ar fi să vedem cum ar fi să tragem în piept un strop de
„Adierea metamorfozei” din secțiunea Parfumurilor amăgitoare? a întrebat
Mats, râzând, în timp ce eu experimentam o senzație de mâncărime și de
gâdilare.
Dar nu numai asta: tot corpul mi s‑a turtit brusc, ca un boț de
cocă, de parcă ar fi fost frământat de cineva. Inițial, am crezut că voi
ceda, apoi totul s‑a întins din nou și m‑am simțit ca și cum aș fi fost
trasă de mâini și de picioare.
Mâinile, picioarele, chiar și fața, totul în mine se moleșise
cuprins de un tremur până ce nu am mai văzut decât stele verzi, iar
norii portocalii dimprejur au dispărut...
